Ce este libertatea? Nu incerc nici macar sa schitez un raspuns, ci doar sa exprim parerea mea. Pana la urma acest post este doar o reteta. Doctrina, daca vrei sa-i spui. Imi pastrez dreptul de a nu argumenta mai mult decat cred ca este de cuviinta. Nu vreau sa combat nicio teorie filosofica, ci doar conceptia obisnuita. Ca sa spun asa, cei mai multi vorbesc in stilul: “Vreau sa fiu propriul meu stapan” ori “Eu stiu ce vreau”. De doua nu se poate comenta. Oamenii sunt de-a dreptul convinsi ca ceea ce vor le apartine. Totusi ce se poate spune de prima? Exista vreun om complet neinfluentat de nimic? Si daca se crede stapan asupra cui stapaneste? Daca este stapanul sinelui atunci este si stapan si sclav, ceea ce e cam greu de crezut. Se poate spune ca despre asemenea oameni trebuie sa se vorbeasca la plural: partea care stapaneste trebuie criticata si cea care serveste sub deliranta stapanire a celeilalte trebuie privita cu dispretul acordat fiintelor inferioare. Lasand la o parte dialectica spirit-trup, pe care nu cred ca respectivii o au in vedere, mergem mai departe.

Ce m-ar face pe mine sa cred in autoritatea individului? Duse sunt vremurile in care oamenii mureau pentru ca asta le era datoria. Dar totusi daca iluminarea ne-a facut sa pierdem din vedere aspectul destinului? Omul este prins intr-un vartej de evenimente care il obliga sa adopte postura de confuz. Lucizi sunt doar profitorii, dar nici despre ei nu se poate spune ca sunt liberi, supusi fiind acelorasi pasiuni si scopuri ca si restul. Ei sunt doar mai favorizati in cursa pentru premiu. Primul pas catre libertate este distrugerea poleielii de pe premiu. In spatele ei, un amalgam de preconceptii si idei artificiale ce reprezinta magnetul propriu-zis.

Nu cred intr-o istorie facuta de oameni. Istoria pare a proceda mereu inspre anihilarea individului care incearca sa-si impuna propriile conditii. Altfel spus, cel care doreste sa ramana pomenit in istorie incearca sa se puna de acord cu adevaratul invartitor al sforilor, cel transcendent si necuprins. Toata istoria are un sens formator, iar omului scapa intotdeauna posibilitatea de a se armoniza cu destinul lui, vizibil in istorie. Ceea ce face istoria o succesiune necesara este lipsa libertatii din om. Nimeni nu poate face altceva decat Dumnezeu stie ca va face, in virtutea omniscientei Lui. De aceea omul traieste in lume, pentru ca se crede liber, neavand acces la prestiinta divina. Contrariul libertatii, ceva numit de mine servitutea trascendenta, este mortificare. Existenta in lume nu mai reprezinta un obiect de interes si omul se alungeste catre cer ca personajele lui El Greco. Actul irelevant si lipsit de sens este singura manifestare a servului transcendent, afara de cugetarea catre Dumnezeu. Refuzul de a alege nu este o alegere a refuzului, ci un simplu gest. Ceremonia este masca unui astfel de om supus divinului. In esenta lui, actul nu mai reprezinta responsabilitate, ci o simpla aruncare a zarului (pentru un model mai realist, folositi un d20:)). Ceea ce Dumnezeu stie si omul nu il poate determina pe acesta din urma sa-si aleaga un scop caruia sa-i zica “al meu”. Inutil. Totul se face prin Dumnzeu si catre Dumnezeu. Ce rol mai are omul in afara de cel de buna unealta?

Inzestrarea actelor noastre cu autoritatea transcendenta a divinitatii ne scapa atat de tirania finalitatii cat si de fantoma responsabilitatii fata de oameni.